Hristu Șapera face parte din noul val de antrenori din sportul românesc. La 37 de ani neîmpliniți, are deja în CV patru echipe de Ligă Națională antrenate. A debutat la CSM București (2010 – 2013), a mers apoi două sezoane la BCM U Pitești, iar în 2015 a făcut pasul către Steaua, pe care a antrenat-o un tur de campionat și la revenirea în Cupele Europene. Șapera a terminat ediția de campionat 2015/2016 pe banca Energiei Târgu Jiu, iar înaintea sezonului 2016/2017 a semnat din nou cu BCM U Pitești, pe care a dus-o în play-off-ul LNBM și pe care continuă să o pregătească.
Povestea lui Hristu Șapera începe cu o minge de fotbal folosită cu încăpățânare la dribling-îul de baschet, sare peste juniorat și prinde contur la liceu. Nu, nu citim CV-ul unui american pentru care baschetul la Colegiu este o rampă clasică de lansare, ci despre un bucureștean care vrăjea mingea în sala din subsolul unui liceu de Top 5 în România – „Sf. Sava”. După doi ani în care parcă a încercat să se convingă că locul său este într-un birou de avocatură, viața și-a urmat calea firească. Baschetul l-a dus între zidurile celei mai cunoscute închisori din secolul 20 și apoi tot cursul firesc al lucrurilor l-a dus mai departe spre antrenorat, o meserie pe care nu și-a imaginat că avea să o practice vreodată.
Hristu Șapera, în primul mandat la Pitești. Foto: Laurentiu Mich / Mediafax Foto
Urmează un meci între două echipe cu obiective diferite în sezon. La ce să ne așteptăm de la duelul de sâmbătă? Poate un al doilea meci de peste 100 de puncte pentru Pitești, având în vedere ceea ce au reușit și Oradea, și Timișoara împotriva Politehnicii Iași? Nu cred că este cazul, pentru că Iașiul va veni cu o echipă complet schimbată. Ei au jucat ultimele trei meciuri în numai trei sau patru stranieri, între timp au mai transferat doi jucători. Vor arăta o cu totul altă față. În plus, acest meci vine după o pauză foarte lungă. Noi nu am mai avut un meci oficial de trei săptămâni și, mai mult decât atât, am avut atât jucători, cât și antrenori plecați la loturile naționale. Deci, pregătirea nu am făcut-o așa cum ne-am fi dorit, sau cum au fi putut să o facem. Este însă un meci foarte important pentru noi prin prisma clasamentului și a faptului că jucăm acasă – trebuie să ne gândim numai la victorie.
Cum îmbină două cariere
Ca o rice regulă nouă, și regula U21 a împărțit lumea în două. A fost primită cu entuziasm de unii, cu neîncredere de alții. S-a mers până acolo încât s-a spus că echipele vor învăța să joace 4 la 4 și va fi izolat acel jucător. După primele etape, cum arată această regulă pusă în aplicare? Eu sunt un adept al introducerii jucătorilor tineri pe merit și prin merit, mai puțin prin reguli. Cred că această regulă îi ajută pe cei care oricum și-ar fi găsit locul în acele echipe. Nu sunt un fan al acestei reguli, dar trebuie să ne adaptăm, să o respectăm și să găsim soluțiile prin care să mergem mai departe. În ceea ce privește promovarea tinerilor – cred că ei trebuie să-și câștige locul în echipă și cei care au valoare o fac. S-a dovedit acest lucru și la lotul național – la echipa națională, unde o serie întreagă de jucători foarte tineri au avut un impact foarte bun la nivel de seniori.
Antrenor de club și antrenor secund la echipa națională. Cum se îmbină aceste două cariere? Este o onoare să reprezint echipa națională și de fiecare dată când am fost chemat de Federație – atât acum, la echipa de seniori, cât și înainte, la loturile de juniori – am răspuns prezent pentru că eu consider, ca român și ca antrenor de baschet, că este cel mai înalt țel pe care îl putem atinge. Având în vedere noile reglementări impuse de FIBA, cu aceste ferestre – e un pic dificil, dar se poate, trebuie să ne adaptăm.
Viața lui Hristu Șapera a luat o turnură neașteptată. Foto: Sebastian Tătaru / Mediafax Foto
„Întotdeana am spus că nu voi fi antrenor. Lucrurile au venit de la sine și pot să spun că nu regret niciun moment”
Lumea încă te poate vedea cu maiou de baschet și șort la meciuri de 3×3. Cât de grea a fost trecerea de la echipamentul de joc la sacoul de antrenor? Întotdeana am spus că nu voi fi antrenor. Mă gândeam că voi urma o altă pistă odată ce voi termina cariera de baschetbalist. Lucrurile au venit de la sine și pot să spun că nu regret niciun moment. Pur și simplu a fost o trecere normală, care în primul rând m-a suprins pe mine (n.r. – râde) și care, ulterior, a dat și roade. Așa că nu pot să spun că a fost grea. Pe de altă parte, trebuie să spun că iubesc baschetul, îmi place din toate perspectivele lui, de jucător, de antrenor, de manager – da, la un moment dat am fost și manager de echipă de Divizia B, aceeași echipă pe care o și antrenam și la care și jucam…
Imediat după încheierea sezonului de LNBM, Hristu Șapera a mers pe terenurile de 3×3. Foto: Sport Arena Streetball
Orice, numai arbitraj nu… Da, orice numai arbitraj nu! Arbitrii au o meserie ingrată în acest sport. Pentru ei este foarte frumoasă, mie însă îmi este foarte greu să o fac chiar și în timpul antrenamentelor.
O zi la Alcatraz: „A fost un prim contact activ cu ceea ce înseamnă baschetul american. Sunt foarte multe lucruri pe care le-am învățat. Și acolo am observat că erau două tipuri de celule: unele foarte mici și unele foarte mari”
Ne întorcem ușor-ușor în timp. Ai jucat baschet, unu la unu, la Alcatraz. Cum a fost acea experiență din 2011? A fost un prim contact activ – altfel decât la televizor – cu ceea ce înseamnă baschetul american și ceea ce înseamnă spectacolul și showbiz-ul în America. Acolo, lucrurile sunt combinate. În America, baschetul este un spectacol, un lucru menit să îi bucure pe cei care se uită și totul s-a desfășurat din această perspectivă. Mai puțin era important actul sportiv, mai degrabă era foarte important ca totul să se desfășoare conform unui program foarte bine stabilit, de marketing, de televiziune, de prezentare. A fost, într-adevăr, o cu totul și cu totul altă experiență față de ceea ce se întâmplă în Europa și față de lucrurile cu care suntem noi obișnuiți. Dar, pe de altă parte, americanii sunt cei mai buni din lume în baschet și sunt foarte multe lucruri pe care eu le-am văzut și pe care le-am învățat.
Dincolo de latura asta – care înseamnă showbiz american și baschet propriu-zis – cu ce imagini rămâi în minte după o vizită la închisoarea din Alcatraz? Este un loc special, cu multe povești. Mai mult decât o închisoare, cred că în acest moment este un muzeu și am rămas cu o această imagine – a unui muzeu cu multe povești frumoase.
Un loc al ororilor, întunecat, „gloomy” cum spun americanii, în care totul este negru, sumbru și ți-e frică să întorci capul? Mai mult sau mai puțin. Să spunem că și acolo am observat că erau două tipuri de celule: unele foarte mici și unele foarte mari (n.r. – râde). Dar, este un loc din care nimeni nu a reușit să evadeze, un loc în care, practic, poți vedea luminile din San Francisco și bucuria libertății, dar în același timp ești ținut în celulă.
„Baschetul este viața mea și, practic, tot ceea ce am făcut până în acest moment, i se datorează”
Ce alte experiențe inedite a adus baschetul în viața lui Hristu Șapera? Baschetul mi-a adus, pe lângă bucuria de a juca și de a face parte din acest fenomen, acea maturizare și acea creștere a încrederii în mine – de care are nevoie orice om. Fiecare o face în felul lui. Eu am făcut-o prin baschet și pentru asta sunt foarte recunoscător. Baschetul este viața mea și, practic, tot ceea ce am făcut până în acest moment, i se datorează.
Hristu Șapera, căutând soluții la marginea terenului. Foto: Cezara Paraschiv
Cum s-a aprins această scânteie, cum a apărut dragostea pentru baschet? În primul rând, cred că am fost fascinat de meciurile de la televizor, din baschetul profesionist american. Eram un copil și m-a fascinat acea lume. Am început să joc singur, fără niciun fel de îndrumare. Ulterior, am avut șansa să plec în Statele Unite, când eram foarte mic, într-o vacanță și pot spune că atunci m-am îndrăgostit iremediabil de acest sport.
Am citit într-un interviu că primul dribling ar fi fost cu o minge de fotbal, în loc de minge de baschet. Așa e? Da. (n.r. – râde). Pe vremea aceea nu se găseau foarte multe mingi de baschet. Era acea minge universală de plastic, de 35 de lei, pe care eu o foloseam la baschet, dar care, de fapt, era o minge de fotbal.
„Cu siguranță mi-au lipsit multe lucruri, multe deprinderi, de care oricine are nevoie pentru a-și atinge potențialul maxim. Am compensat acele lipsuri cu multă dorință de a mă afirma și de a confirma, de a câștiga împotriva acelora pe care lumea îi consideră mai buni”
Când a devenit clar faptul că baschetul este mai mult decât un hobby de weekend? În timpul facultății. Eu nu am participat la acei ani de juniorat, nu am făcut parte din niciun club. Am progresat foarte mult jucând baschet în liceu, la Colegiul Național „Sf. Sava”, unde este o tradiție foarte mare în ceea ce privește acest sport. În Facultate, după ce am făcut doi ani un fel de stagiatură, în avocatură, după doi ani de muncit ca asistent de avocat – mi-am dat seama că ceea ce îmi doresc să fac este baschet. Mi-am dat seama că baschetul este chemarea mea și m-am concentrat pe acest aspect. Am acceptat chemarea antrenorilor de la clubul Rapid București și am devenit jucător în Divizia A de baschet.
Seamănă puțin această poveste cu cea a lui Virgil Stănescu, care a început baschetul târziu și nu a avut toate etapele de juniorat în CV. Privind în urmă, este și un punct de vedere din care simți că ți-a lipsit acea perioadă a junioratului? Da, cu siguranță mi-au lipsit multe lucruri, multe deprinderi, de care oricine are nevoie pentru a-și atinge potențialul maxim. Copiii din ziua de astăzi au această posibilitate, de a avea un sistem mult mai bine pus la punct de juniorat. Cred că am compensat acele lipsuri cu mai multă dorință, cu mai multă dorință de a mă afirma și de a confirma, cu mult mai multă dorință de a câștiga împotriva acelora pe care lumea îi consideră mai buni.
Care ar fi trei lucruri cărora Hristu Șapera nu le poate rezista? (N.r. – râde) Nu prea cred că sunt lucruri cărora nu pot să le rezist. Baschetul, într-adevăr, nu pot să trăiesc fără el, dar, totuși, cred că trebuie să fii echilibrat în tot ceea ce faci și trebuie să îți poți controla orice nevoie.
Ești primul antrenor român care a condus o echipă în cupele europene, în Eurocup. Cât de important este acest lucru? EuroCup este o competiție de top în Europa, este o competiție în care sunt echipe cu jucători foarte buni, cu bugete foarte mari. A fost o experiență fenomenală să participăm împreună cu Steaua în acea competiție. A fost o oportunitate, de care m-am bucurat și de care trebuie să ne bucurăm noi cu toții, pentru că baschetul românesc trebuie să tindă să ajungă din nou acolo, în cele mai tari competiții din Europa.
Antrenorul care a dus-o pe Steaua înapoi între stele. Foto: Laurentiu Mich / Mediafax Foto
Ultima întrebare: așa cum la jucătorii se mizează mult pe străini în campionatul nostru și parcă lumea are mai multă încredere în stranieri și la antrenori este o concurență similară? Primesc mai mult credit în zilele acestea antrenorii români în baschetul românesc? Cred că, exact ca și la jucători, și la antrenori este vorba despre valoare și merit. De asta am spus că nu este nevoie de reguli. Pur și simplu – valoarea se vede, se arată și se impune. Cred că diferă de la caz la caz și cred că nu contează pașaportul, cât contează lucrurile pe care tu le faci, pe care le imprimi echipei și atitudinea pe care o ai.
Mulțumesc. Mulțumesc și eu.
Foto: Cezara Paraschiv
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER